Astazi 27 ianuarie este  Ziua Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului, se împlinesc 75 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz. Din cele 6 milioane de victime ale Holocaustului 1.5 milioane au fost copii. Din 1,3 milioane de oameni uciși la Auschwitz, 1,1 milioane erau evrei, restul nu erau evrei. Holocaustul a fost un război împotriva evreilor în care nu toate victimele au fost evreii. Asumarea trecutului înseamna mai mult decat a ne aminti. Amintirea înseamnă doar a înregistra ceea ce a fost, nu ne asigura ca istoria nu se va repeta, dacă nu vom învata adevăratele lecții de istorie care aduce rușine intregii omeniri.

In acest moment istoric, ar trebui să ne întrebăm: ce am învățat în ultimii 75 de ani – și mai important – ce trebuie să facem?

Lectia  1: Ce ne amintim?

Trebuie să înțelegem că uciderea  în masă a șase milioane de evrei și a milioane de neevrei nu sunt doar statistici. Pentru fiecare persoană există un nume, fiecare persoană are o identitate, fiecare persoană este un univers. După cum ne amintește Talmud „Cine salvează o viață  este ca și cum el sau ea a salvat un întreg univers. ” Astfel, distingand dincolo de orizontul epocii a fost distrus un univers posibil,  ceea ce avem de invatat este  un   imperativ  universal : suntem fiecare, oriunde am fi, garantia destinului celuilalt.

Lectia 2: Pericolul instigarii la antisemitism.

Holocaustul nu a început în camerele de gazare  – a început prin cuvinte. Atata timp cat incitarea la genocid nu va constitui o  infracțiunea în sine, indiferent dacă urmează sau nu acte de genocid, nu ne vom invata lectia istorica. Pericolul antisemitismului este cea mai veche ura, cea mai rezistentă  și cea mai letală. Dacă Holocaustul este o metaforă a răului radical, antisemitismul este o metaforă pentru ura radicală,  este o amenințare nu numai pentru  poporul evreu, ci pentru intreaga umanitatea.

Lecția 3: Negarea Holocaustului 

Mișcarea de dezmințire a Holocaustului,  nu este doar un atac asupra memoriei evreilor și al demnității umane, ci constituie o conspirație internațională pentru acoperirea celor mai grave crime din istorie. Refuzul de a recunoaste existenta Holocaustului  nu  acopera doar crimele naziștilor, ci aduce  invinuiri pentru fabricarea unei farse.

Lecția 4: Indiferență și inacțiune.

Aceste crime,  au rezultat nu numai din instigarea la ură, ci si din crimele de indiferență, din conspirații de tăcere – din partea comunităților internaționale.  Nimeni nu poate sa spuna că nu știa; știau, dar nu au acționat. Indiferența și inacțiunea înseamnă întotdeauna să te alaturi de partea agresorului, niciodată nu te alaturi țintei. În fața răului, indiferența inseamna acceptare, dacă nu chiar complicitate în sine a răului.

Lecția 5: Vulnerabilitate și neputinta.

O alta lecție privește vulnerabilitatea celor neputincioși și neputința celor vulnerabili, așa cum a fost dramatizată la Auschwitz de resturile de încălțăminte , valize si cârje. După cum subliniază prof. Henry Friedlander în lucrarea sa intitulată „Origins of Genocide nazist”  primul grup vizat pentru ucidere a fost evreul cu handicap. Este responsabilitatea noastră să dăm voie celor fără voie și să îi împuternicim pe cei neputincioși, fie ei cu dizabilități, săraci, vârstnici, femei victimizate de violență sau copii vulnerabili. Într-un cuvânt, testul unei societăți drepte este modul în care tratează  cea mai vulnerabilă clasa sociala.

Genocidul nazist a fost genocidul a milioane de copii, 1,5 milioane de copii au pierit în Holocaust. Încă nu s-a învățat aceasta lectie, și cu atât mai puțin se acționeaza  – întrucât milioane de copii din întreaga lume sunt supuși detenției, torturii, tratamentului inuman și degradant, sclaviei, execuției și recrutării ca „copii soldați, ” incitati să terorizeze și să ucidă pe alții.

Este responsabilitatea noastră să ne asigurăm că protejarea drepturilor copiilor este esența a tot ceea ce facem – și, prin urmare, a cine suntem.

Se afirma adesea faptul că, dacă nu ar fi existat un Holocaust, nu ar fi existat un stat al Israelului, insa  dacă ar fi existat un stat al Israelului , nu ar fi existat un Holocaust.

Cu alte cuvinte, a nu face nimic înseamnă, prin definiție, să colaborăm.

Asta a vrut să spună Tora când ne-a poruncit în cartea  Levitic: „Nu sta nepasator la varsarea de sânge a aproapelui tau.” Apatia este un păcat. Dar este mai mult decât un păcat.  „Apatia se adaugă, pe termen lung, la lașitate.” Este genul de lașitate care dă putere răului. Este ceea ce face posibil existenta răului in lume.

În timp ce privim lumea civilizată care începe încet să se scufunde din nou în mlaștina urii și a antisemitismului, avem nevoie  mai mult ca oricand sa ne promitem că nu vom mai fi niciodată observatori pasivi ai răului. Că niciodată nu vom mai fi indiferenți față de incitare și ură; niciodată nu vom mai ignora situația celor vulnerabili; și niciodată nu vom mai fi indiferenți în fața rasismului și antisemitismului.