Tel Aviv. În stradă. Mama și copilul. El scapă înghețata jos, strâmbă faţa şi iată, iată îi dau lacrimile.

Mama: „Scumpul meu, iubitul meu nu plânge, îţi vom cumpăra alta mai delicioasă şi mai mare, vino la mine, dulceața mea!“

Trecătorii zâmbesc. Trecătorii îi fac cu mâna. Trecătorii se iau de mâini şi dansează, cântă cântecele vesele de iubire, iar apoi toți împreună merg cu mama şi copilul să cumpere altă înghețată.

Undeva într-un oraș la noi. În stradă. Mama şi copilul. El scapă înghețata jos, strâmbă faţa şi iată, iată îi dau lacrimile.

Mama: Eşti într-adevăr prost? Acum vei linge de pe trotuar. Niciodată nu-ţi mai cumpăr înghețată, niciodată nu mai ieșim la plimbare, îi voi povesti totul tatălui tău, îţi va arăta el!

Trecătorii trec de cealaltă parte a străzii. Se tem, se gândesc că vine sfârșitul lumii. Cerul se umple de nori negri. Vântul suflă frunzele de pe copaci și zâmbetele fericite de pe fețele oamenilor şi duce rapid și departe credința și speranța.

De aici se începe totul. De la interdicții, grosolănii, pedepse, umilință.

Atât de multă umilință în stradă faţă de copii, nu poți vedea în altă ţară cum vezi la noi. De aceea suntem o națiune care nu știe ce înseamnă să te iubești. Şi nu mă refer la iubirea oarbă, obsesivă, ci la cea care e despre respect, încredere în sine. Nimic nu-ţi oferă încredere – mai mult decât iubirea.

În copilărie aveam o vecină-prietenă care întotdeauna era invidioasă pe evrei: “Ei niciodată nu-şi ceartă copiii, doar îi laudă şi-i iubesc”. Da, într-adevăr evreii ca şi multe alte națiuni îşi adoră copiii. Însă în condițiile dure ale ţării noastre un astfel de comportament părea incredibil.

Am un prieten care vroia să-şi creeze un blog, însă avea o frică incredibilă de opinia cititorului. Pentru că de fiecare dată când în copilărie scria, picta sau modela ceva, părinții îl criticau, nu-l lăudau niciodată.

Un alt prieten a scris un text excelent. I-am trimis un mesaj lăudându-i talentul şi munca. Iar el m-a mulțumit şi a spus că nici nu-şi amintește de când a auzit laude de la colegi.

Exact acest lucru se întâmplă. Nimeni nu laudă pe nimeni. Din păcate nu știm nimic despre libertatea minunată și încântătoare care ne-o oferă încrederea în sine, respectul pentru opinia proprie.

Ne-au învățat să fim “ca toți”. Avem frică să ne deosebim de alții, ne temem să comitem chiar şi cea mai mică eroare – pentru că ori vom fi pedepsiți, ori criticați disprețuitor.

Ca răspuns la impulsurile noastre obținem scepticism, îndoială și critică. Și trăim astfel, transmitem acest lucru din generație în generație, de la unul la altul. Grosolănie, critică și strictețe – aceasta este singura modalitate de comunicare prin care ne înțelegem.

“Domnișoară, arătați atât de bine!” – îi spui cuiva în stradă. Şi ca răspuns primești o privire pierdută, un zâmbet isteric sau în cel mai bun caz îţi va răspunde uscat “mulțumesc”.

La noi oamenii nu pot reacționa la complimente sau laudă.

Doar e atât de minunat să apreciezi şi să admiri oamenii, că s-au îmbrăcat frumos sau că au scris o carte, poezii, sau pur şi simplu că sunt fericiți şi radiază bucurie. Atmosfera de admirație reciprocă e mult mai simpatică decât lupta eternă pentru cine şi cui îi va scrie mai multe mizerii.

Societatea s-a umplut de ură. Poate ar fi cazul să ne lăudăm reciproc, chiar dacă nu avem pentru ce. Poate brusc aceasta va funcționa?

Autor: A. Holina

Sursa